Într-un articol publicat în revista yes! în 23 august 2013, Annie Leonard – creatoarea „Poveștii lucrurilor“ – spune că modul în care producem și folosim lucrurile distruge atât planeta, cât și pe noi înșine. Pentru a crea un sistem care funcționează, nu este de ajuns un singur individ. Trebuie să folosim puterea cetățenilor.
De când am lansat „Povestea lucrurilor“, acum șase ani, cea mai frecventă remarcă răutăcioasă pe care o primesc de la oamenii care vor să „mă prindă la colț“ se referă la lucrurile mele: tu nu deții o mașină? Dar un computer sau un telefon mobil? Nu ai cărți? (La ultima, răspunsul meu este că hârtia din care sunt făcute cărțile mele este reciclată, dar asta nu-i oprește să zâmbească încrezători la ideea că m-au demascat ca fiind o ipocrită materialistă).
Să ne facem înțeleși: nu sunt nici pentru, nici împotriva lucrurilor. Apreciez lucrurile bine făcute, promovate corect, care pot fi folosite o perioadă lungă de timp, care la sfârșit pot fi reciclate/refolosite într-un mod care să nu distrugă planeta, să otrăvească oamenii sau să exploateze muncitori. Lucrurile pe care le deținem ar trebui să fie practice și să aibă o valoare emoțională mare, iar nu să devină unelte de admirație și de unică folosință, ca jucăriile uitate la 15 minute după ce sunt scoase din ambalaj. Filosoful britanic William Morris expune acest lucru cel mai bine: „Nu aduce în casa ta nimic din ceea ce nu consideri a fi practic sau nu crezi că este frumos“.
Prea multe tricouri
De-a lungul ciclului de viață al unui simplu tricou din bumbac – pe glob, sunt fabricate, vândute și aruncate 4 milioane de tricouri în fiecare an – identificăm o înlănțuire de probleme aparent greu de rezolvat, începând cu definiția agriculturii sustenabile, până la lăcomia și etichetele puse de industria modei.
Povestea unui tricou nu pune în evidență doar complexitatea atașamentului nostru față de cele mai banale lucruri; ea demonstrează de asemenea de ce boicotarea sau evitarea de către consumatori a produselor care nu se încadrează în stardardele personale de sustenabilitate și echitate nu va fi niciodată de ajuns ca să existe o tranziție către produse autentice și durabile. Ca o mare diagramă Venn, acoperind întreaga planetă, efectele pe care unul dintre cele mai ieftine tricouri le are asupra mediului și asupra societății se intersectează pe atât de multe planuri, încât este imposibil să repari unul, fără să-l ai în vedere și pe celălalt.
Trebuie să recunosc că sertarul meu cu tricouri este atât de plin că abia reușesc să-l închid. Asta parțial din cauză că, atunci când țin un discurs, adeseori mi se oferă unul cu logo-ul instituției sau al evenimentului. Sunt suveniruri drăguțe din călătoriile mele, dar în final adevărul este că am deja mai multe tricouri decât am nevoie. Și dintre toate tricourile pe care le-am adunat de-a lungul timpului, sunt doar câteva de care-mi pasă cu adevărat, majoritatea datorită poveștilor care mă leagă de ele.
Preferatul meu (să nu vă dați ochii peste cap, vă rog) este un exemplar de la concertul Green Dead, de Anul Nou, din 1982. Pentru mine, acest tricou – purtat de mai bine de 30 de ani de mai mulți membri ai familiei mele numeroase – este atât util cât și frumos, nu doar pentru că am fost la concert, ci și pentru că l-am primit de la un prieten drag, care știa cât de mult o să-l prețuiesc. Pe etichetă chiar scrie „Fabricat în SUA“, lucru care nu mă face decât să zâmbesc, pentru că nu mai sunt foarte multe obiecte produse aici. Brandurile de renume se reorientează din ce în ce mai mult către țări sărace, cu muncitori prost plătiți.
Cine confecționează acele tricouri?
Această întrebare mă duce cu gândul la o zi din 1990, petrecută în zonele sărăcăcioase din Port-au-Prince. Eram în Haiti pentru a mă întâlni cu niște femei care au lucrat în condiții inumane, făcând tricouri și alte articole de îmbrăcăminte pentru compania Walt Disney. Femeilor le era frică să vorbească. Ne-am îngrămădit toți într-o cămăruță dintr-o casă ca o cutie de chibrituri. Într-o căldură înăbușitoare, am fost nevoiți să acoperim ferestrele, speriați că cineva ne-ar putea vedea discutând. Aceste femei lucrau șase zile pe săptămână, opt ore pe zi, făcând haine pe care nu și-ar putea permite niciodată să le cumpere. Cele destul de norocoase erau plătite cu salariul minim și câștigau 15 dolari pe săptămână. Femeile au descris stresul epuizant, hărțuirile sexuale și condițiile lipsite de siguranță și inumane în care lucrau.
Ele știau că președintele Disney, Michael Eisner, câștiga milioane. Câțiva ani după vizita mea, un documentar marca „National Labour Committee“, „Călătoria lui Mickey Mouse în Haiti“, a arătat că în 1996 Eisner avea un salariu de 8,7 milioane de dolari, plus 181 milioane de dolari câștigate din acțiuni – o uimitoare cifră de 101.000 de dolari pe oră. Lucrătorii haitieni erau plătiți cu jumătate de procent din prețul de vânzare al unui singur produs pe care ei îl făceau.
Femeile doreau plata cinstită și corectă a unei zile de lucru, ceea ce în condițiile lor disperate înseamnă 5 dolari pe zi. Voiau să lucreze într-un mediu sigur, să aibă voie să bea apă și să scape de hărțuirile sexuale. Doreau să se întoarcă acasă destul de devreme, încât să-și vadă copiii înainte de ora de culcare și să aibă suficientă mâncare să le ofere acestora atunci când se trezesc. Suferința lor, cât și suferința altora care lucrează în aceleași condiții pe întregul glob este motivul pentru care produsul finit poate fi vândut pe rafturile unor mari distribuitori pentru doar câțiva dolari.
Le-am întrebat de ce rămân în continuare în acele orașe, trăind în mizerie, fără electricitate, apă potabilă sau salubritate, lucrând în condiții evident inumane, în loc să se reîntoarcă în orașele natale. Au mărturisit că nu se mai pot întreține din viața la țară. Familiile lor au renunțat la agricultură în momentul în care erau nevoiți să vândă la jumătate de preț orezul muncit din greu și mult mai sănătos, deoarece nu mai puteau concura cu importurile de orez din SUA. „Totul a făcut parte dintr-un plan”, a șoptit cineva.
Complotul venea din partea Băncii Naționale și Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională, care voiau să îi forțeze pe haitieni să plece de pe pământurile lor în marile orașe, pentru a produce îmbrăcăminte pentru americanii bogați. Distrugerea agriculturii era necesară pentru a împinge oamenii către orașe, pentru ca mai apoi aceștia să lucreze cât este ziua de lungă, în călduri infernale.
Locul care li se cuvine
A doua zi am telefonat la USAID. Am rămas șocată când bărbatul de la agenție a confirmat ceea ce la început părea doar ca o mare teorie a conspirației. Mi-a spus că nu era eficient ca haitienii să lucreze la fermele lor pentru a produce mâncare ce se poate produce mai ieftin în altă parte, și că ei ar trebui să-și accepte locul în economia globală (care, după părerea dumnealui, era să coasă haine pentru Statele Unite). Dar, cu siguranță, am spus eu, eficiența nu poate fi singurul criteriu. Legătura fermierului cu pământul, munca sănătoasă și demnă, posibilitatea unui părinte de a petrece timp cu familia, o comunitate care rămâne intactă generație după generație – toate acestea nu mai au nici o valoare?
„Păi“, a spus el, „dacă un haitian chiar dorește să facă agricultură, este destul loc pentru cei ca el la creșterea de mango organic pentru piața de exporturi“.
În 2008, Haiti importa deja 80% din orez. Acest lucru a lăsat cea mai puţin dezvoltată țară la mila pieței globale de orez. Costurile ridicate ale combustibilului, sărăcirea globală a pământurilor și redirecționarea apei către terenuri mai lucrative – ca și însetatul bumbac ce ajunge în hainele Disney – au redus considerabil producția de orez din întreaga lume. Prețul global al orezului s-a triplat în ultimele luni, lăsând sute de haitieni incapabili de a achiziționa elementul de bază din alimentația lor. „The New York Times“ a scris despre haitienii forțați să recurgă la a mânca plăcinte de noroi, amestecate cu bucățele de grăsime.
Dar asta nu este tot
Pfiu! Inegalitatea globală, sărăcia, foametea, moartea agriculturii, privarea de resurse naturale, imperialismul economic – iată întreaga teorie încurcată a economiei globale, încâlcită cumva în doar câțiva metri pătrați de textile. Și încă nu am ajuns la nivelul de probleme de mediu și sociale din jurul producției, vânzărilor și debarasării de articole de îmbrăcăminte.
Producerea de bumbac este cea mai murdară agricultură a lumii. Folosește mai multe insecticide periculoase decât oricare altă mare cultură și are nevoie de foarte multă apă. Cultivarea bumbacului nu ar fi posibilă în zone precum California, dacă plantațiile nu ar primi milioane de dolari în apă federală – unii chiar ai săracilor – lăsând fermierii din vale fără apă proaspătă.
Colorarea și înălbirea bumbacului brut pentru haine presupune folosirea unei cantități enorme de chimicale toxice. Multe dintre aceste chimicale – incluzând carncerigeni cunoscuți, ca formaldehide și metalele grele – poluează apa de la suprafața culturilor de bumbac și reziduurile rămân în produsul finit pe care noi îl punem direct pe piele.
Articolele de îmbrăcăminte din bumbac bine făcute – ca tricoul meu vechi de 30 de ani – rezistă o perioadă mai mare de timp, putând fi folosite de mai multe persoane, înainte de a putea fi reciclate în alte produse. Dar mulți producători se încăpățânează să vândă un val nesfârșit de articole de îmbrăcăminte, având o piață bine definită și care cu siguranță va arunca articolele care se demodează de la sezon la sezon.
Și aici e o altă problemă cu lucrurile: nu știm cum să le împărțim cu ceilalți. În timp ce unii dintre noi au mult prea multe – suntem chiar stresați de câte se adună în casele noastre și ajungem să plătim chirie pe depozite –, unii au disperată nevoie de mai multe.
Pentru aceia dintre noi din partea comsumeristă a lumii este din ce în ce mai clar că mai multe lucruri nu ne fac fericiți, dar pentru milioanele de oameni care au nevoie de o casă, haine, mâncare, mai multe lucruri i-ar face niște oameni mai sănătoși și mai fericiți. Dacă ai doar un singur tricou, să-ți cumperi un al doilea va însemna mult. Dar dacă ai un sertar plin de ele, cum am eu, unul în plus nu-ți îmbunătățește cu nimic viața. Doar îți crește mormanul de haine. S-o numim inegalitatea lucrurilor. Un miliard de oameni de pe planetă suferă de foamete, în timp ce un alt miliard sunt obezi.
Cetățeni, nu consumatori
Problemele pe care le implică călătoria de la culturile de bumbac până la locul de fabricație reprezintă doar o mică parte din daune. Ele nu rezultă doar din economia de tip recoltă-fabricare-aruncare, dar contribuie considerabil. De aceea să facem alegeri responsabile la nivel de consumator, deși foarte recomandat, nu este suficient. Schimbarea de care este nevoie, având în vedere gravitatea crizei planetare și sociale, cere o viziune mai largă și un plan bine pregătit pentru a ne ataca direct sursa problemei.
Pentru a face acest lucru, trebuie să încetăm să ne mai vedem ca simpli consumatori și să începem să gândim și să acționăm ca cetățeni. Asta din cauză că cele mai importante decizii nu sunt acelea luate în supermarket sau pe culoarele magazinelor. Acestea sunt luate în sălile de guvern, unde se iau decizii despre ce producem, ce materiale folosim și după ce standarde lucrăm.
Consumerismul, chiar dacă încearcă să susțină produsele sustenabile, este un set de valori care ne învață să ne definim, să ne comunicăm identitatea și să căutăm o însemnătate în achiziționarea de lucruri. În schimb, ar trebui să facem aceste lucruri în funcție de activitățile, valorile proprii și comunitatea în care trăim. Astăzi am înaintat atât de mult în cultura consumeristă că alergăm spre mall-uri chiar dacă garajele și casele ne sunt pline. Suntem anxioși cu privire la suficiența achizițiilor noastre, ne facem carduri de credit care ne copleșesc. Toate acestea pentru a cumpăra lucruri de care nu avem nevoie, cu bani pe care nu-i avem, și pentru a impresiona oameni care nu ne plac, așa cum susținea autorul Dave Ramsey.
Rolul de cetățean, pe de altă parte, se reflectă și în „cum apari tu în lume“, așa cum zicea Eric Lu în „The Gardens of Democracy“. Înseamnă să iei în serios responsabilitatea de a munci pentru a vedea o diferență substanțială, care nu se blochează în sistem, dar care conduce (scuzați vocabularul activist) la o schimbare de mentalitate. Chiar și „consumerismul etic“ este în general limitat de alegerea cea mai responsabilă, care de obicei ne aduce în situația de a alege cel mai mic rău. A fi cetățean înseamnă să lupți să schimbi ce e în meniul de alegeri, iar lucrurile care distrug planeta sau dăunează oamenilor e clar că nu-și au locul. A fi cetățean înseamnă să ieși din zona de confort a fiecărei zile și să muncești alături de alți cetățeni dedicați, pentru a face o schimbare mare și de durată.
Unul dintre cele mai bune modele de cetățenie adevărată pe care le avem este Mișcarea Drepturilor Civile din 1960. Există un mit cum că Rosa Parks a refuzat să meargă până în spatele autobuzului doar dintr-un act spontan de conștientizare interioară. Ea era parte dintr-o rețea de sute de activiști care construiau campania ei, pregătiți pentru chinurile ce urmau să apară și pentru a forma un zid uman într-o răzvrătire a cetățenilor foarte atent planificată. Dar acțiunile individuale ale consumatorilor nu sunt de ajuns pentru a face o schimbare considerabilă.
Așadar, da, este important să fim conștienți de deciziile noastre în calitate de consumatori. Dar suntem mai puternici atunci când acest lucru este în legătură cu eforturile colective pentru o schimbare mai mare de structură. Ca indivizi, putem folosi mai puține lucruri dacă ne amintim să evaluăm bunăstarea noastră în funcție de sănătate, cât de apropiate sunt prieteniile noastre, bogăția hobby-urilor noastre și rezultatele civice. Putem progresa mult mai mult dacă muncim împreună, ca cetățeni, nu în calitate de consumatori, pentru a întări legile și practicile care cresc eficiența și reduc deșeurile.
Ca indivizi, putem folosi produse mai puțin toxice, le putem alege cu prioritate pe cele organice, putem evita aditivii toxici și ne putem asigura că produsele folosite de noi sunt reciclate într-un mod sigur. Dar putem obține mult mai multe ca cetățeni care cer legi mai aspre și sisteme de producție curate, care protejează sănătatea publică. Sunt nenumărate moduri în care putem împărtăși lucrurile cu ceilalți.
Din moment ce împărtășim lucrurile, nu avem nevoie decât de o singură scară înaltă, un singur camion, un sigur set de scule electrice. Asta înseamnă că avem nevoie să cumpărăm, să deținem și să ne descotorosim de mai puține lucruri. De la bibliotecile de unde poți împrumuta cărți, până la platforme de internet unde se fac schimburi de obiecte, există multe căi prin care putem aduce eforturile de a împărtăși cu vecinul la nivel național.
Nu putem evita cumpărarea sau folosirea lucrurilor. Dar putem să lucrăm la relația pe care o avem cu acestea. Obișnuiam să deținem lucruri; acum lucrurile ne dețin pe noi. Cum putem reînclina balanța?
Îmi amintesc discuția cu Colin Beavan, cunoscut și ca „Omul fără nici un impact“, la sfârșitul anului în care a trăit limitându-și cât de mult a putut impactul în mijlocul New York-ului: fără deșeuri, fără mese preprocesate, fără televizor, fără mașină, fără a-și cumpăra lucruri noi. A împărtășit cu mine surpriza pe care a avut-o atunci când jurnaliștii l-au întrebat ce i-a lipsit cel mai mult, ce o să fugă să cumpere și să consume.
Ce mi-a spus mi-a rămas întipărit ca un rezumat perfect al schimbării de gândire de care avem nevoie ca să salvăm lumea – și pe noi – de obiecte.
„Ei au presupus că abia am încheiat un an de lipsuri“, a spus Colin. „Dar am realizat că cei 35 de ani de dinainte au fost cei în care mi-au lipsit multe. Lucram fără încetare, fugeam acasă târziu și extenuat, mâncam mâncare la pachet și leșinam în fața televizorului până când era timpul de dus gunoiul, mers la somn și de luat totul de la capăt. Asta e deprivare“.